Introducere
- de Michael James -
În 1901, când Bhagavan Sri Ramana avea doar douăzeci și unu de ani și trăia într-o peșteră pe dealul sfânt Arunachala, un devot smerit pe nume Sri Sivaprakasam Pillai a început să îl viziteze și să îi pună multe întrebări despre filozofia și practica spirituală. Bhagavan, care rareori vorbea la acea vreme, a răspuns la majoritatea întrebărilor scriind fie pe pământul nisipos, fie pe o tăbliță sau pe bucățele de hârtie aduse de Sivaprakasam Pillai.
Sivaprakasam Pillai a copiat multe dintre aceste întrebări și răspunsuri într-un caiet, dar nu le-a publicat timp de mai bine de douăzeci de ani. În 1923 însă, la cererea altor devoți, a publicat o compilație de douăzeci și șapte de întrebări și răspunsuri cu titlul Nāṉ Ār?, „Cine sunt eu?”, ca o anexă la prima ediție a Śrī Ramaṇa Carita Ahaval, un poem Tamil în care el expune biografia lui Bhagavan.
Sri Sivaprakasam Pillai
În decursul primilor zece ani ce au urmat au fost publicate diferite versiuni ale textului. Fiecare dintre acestea are un număr diferit de întrebări și răspunsuri, cu mici variații în exprimare și cu cantiăți diferite de conținut în unele răspunsuri. Standardul și versiunea cea mai autentică este însă cea pe care Bhagvan însuși a scris-o în 1927 sau 1928, la câțiva ani după publicarea primeia.
Bhagvan a compus eseul rescriind cea mai completă versiune de întrebări și răspunsuri (30 de întrebări și răspunsuri și 11 paragrafe diverse) și a făcut astfel câteva îmbunătățiri. A șters toate întrebările mai puțin prima, a rearanjat ordinea în care ideile din răspunsurile sale erau prezentate și a făcut câteva schimbări semnificative în formulare.
Dintre toate schimbările făcute de Bhagavan în varianta sa eseu, cea mai importantă este adăugarea unui paragraf nou la începutul textului. Primul paragraf servește drept o introducere potrivită în subiectul „Cine sunt eu?”, întrucât explică motivul pentru care este necesar a ne investiga și a ne cunoaște pe noi înșine așa cum suntem de fapt, anume că fericirea este adevărata noastră natură și că nu putem așadar să avem parte de fericirea infinită și eternă decât fiind conștienți de noi înșine așa cum suntem de fapt.
Prima întrebare a lui Sivaprakasam Pillai a fost „nāṉ ār?”, „Cine sunt eu?”, la care Bhagvan a răspuns simplu: „aṟivē nāṉ”, „numai conștiința este eu”. Este important să înțelegem că semnificația termenului „aṟivu” folosit aici de Bhagavan nu este conștientizarea fenomenelor și nici măcar acela ce este conștient de fenomene, ci numai conștiință pură, care nu este niciodată conștiență de nimic altceva în afară de sine însuși. Conștientizarea fenomenelor, sau acela ce este conștient de fenomene, este o conștiință trecătoare, anume ego sau mintea, pe care o numește uneori „suṭṭaṟivu”, care înseamnă literalmente conștiință care evidențiază, indică sau arată. Conștiința pură este ceea ce numește uneori „suṭṭaṯṟa aṟivu”, însemnând conștiință care nu arată spre nimic, care nu indică sau care nu evidențiază.
Potrivit lui Bhagavan, numai conștiința pură, care nu evidențiază sau indică nimic, este conștiința reală, întrucât există și strălucește fără a suferi vreo schimbare, pe când conștiința care evidențiază sau indică obiecte (lucruri diferite de sine însuși) apare în starea de veghe și în vis, dar dispare în somn. Aceasta este deci o aparență ireală, a cărei sursă și bază este conștiința pură. Pentru a fi conștienți de orice altceva în afară de noi înșine este necesar să fim în primul rând conștienți, însă pentru a fi conștienți nu avem nevoie să fim conștienți de nimic altceva în afară de noi înșine. De exemplu, în starea de veghe și în vis suntem conștienți și suntem totodată conștienți de lucruri diferite de noi înșine, pe când în somn suntem conștienți fără a fi conștienți de ceva diferit de noi înșine. A fi conștienți de orice altceva în afară de noi înșine este suṭṭaṟivu, pe când a fi pur și simplu conștient fără a fi conștient de nimic altceva în afară de noi înșine este suṭṭaṯṟa aṟivu.
Atunci când părem a fi conștienți de lucruri diferite de noi înșine, precum în starea de veghe și în vis, avem parte de un amestec de fericire și nefericire relativă, însă când suntem conștienți de nimic altceva în afară de noi înșine, precum în somnul fără vise, avem parte de fericire absolută, neîntinată. Deoarece nu experimentăm deloc dualitate sau separare în somn, ceea ce experimentăm în această stare trebuie să fie adevărata noastră natură (svarūpa). Întrucât suntem conșienți că existăm în somn, adevărata noastră natură este atât existență (sat), cât și conștiința existenței (sat-cit). Deoarece suntem conștienți că suntem fericiți în somn, adevărata noastră natură este de asemenea fericire (ānanda), anume fericirea de a fi conștient de nimic altceva în afară de propria noastră existență, „eu sunt”, după cum explică Bhagavan printr-o serie de argumente logice bazate pe propria noastră experiență.
Înainte de a fi publicat, un draft al versiunii originale de întrebări și răspunsuri a fost arătat lui Bhagavan. Citindu-l, el a observat că Sivaprakasam Pillai a adăugat răspunsului la prima întrebare o listă detaliată de lucruri pe care le considerăm în mod eronat a fi noi înșine. Bhagvan a remarcat că el nu a dat un răspuns atât de detaliat, iar apoi a explicat că, întrucât Sivaprakasam Pillai era familiar cu nēti nēti, acesta a adăugat asemenea detalii crezând că îl vor ajuta să înțeleagă mai clar răspunsul.
Termenul nēti nēti („nici asta, nici asta”) se referă la procesul rațional de auto-analiză descris în textele străvechi vēdānta, un proces ce presupune elimiarea analitică sau respingerea a tot ce nu este „eu”. Textele străvechi vēdānta folosesc aceste cuvinte atunci când explică de ce toate adaosurile pe care le considerăm în mod eronat a fi noi înșine, precum trupul, simțurile, forța vitală, mintea și viṣaya-vāsanā [înclinații sau tendințe de a avea parte de fenomene], nu sunt „eu”. Procesul rațional și analitic descris în aceste texte străvechi drept nēti nēti este în esență acelați ca analiză logică a experienței noastre de sine pe care Sri Bhagacan ne-a arătat-o. Dacă nu analizăm mai întâi în mod critic experiența noastră de sine în acest fel nu vom înțelege nici motivul pentru care ar trebui să căutăm adevărata cunaoștere de sine și nici ce anume ar trebui să învestigăm pentru a cunoaște adevărata noastră natură.
Atâta timp cât presupunem că suntem trupul fizic, mintea sau oricare alt fenomen sau obiect al percepției, ne vom imagina că putem să ne cunoaștem pe noi înșine îndreptându-ne atenția către acestea și deci nu vom putea să înțelegem ce înseamnă de fapt ātma-vicāra, investigarea de sine, examinarea de sine, analiza de sine, îndreptarea atenției către sine însuși sau aminitrea de sine. Numai odată ce înțelegem că nu suntem nimic altceva decât conștiința noastră fundamentală de sine vom putea să înțelegem ce este cu adevărat acel sine sau „eu” pe care ar trebui să-l investigăm, să-l analizăm sau spre care ar trebuie să ne îndreptăm atenția.
Odată ce am înțeles că nu suntem de fapt nici trupul fizic, nici mintea care gândește și nici vreun alt obiect cunoscut de către noi, nu ar trebui să continuăm a gândi „acest trup nu este «eu»”, „această minte nu este «eu»” ș.a.m.d., ci ar trebui să ne retragem atenția de la toate aceste lucruri și să o îndreptăm cu totul și în mod exclusiv către simpla noastră conștiință de sine, „eu sunt”. Nu putem cunoaște adevărata noastră natură gândidu-ne la ceva ce nu este „eu”, ci numai investigând, examinând sau îndreptându-ne atenția spre ceea ce este de fapt „eu”, anume conștiința noastră fundamentală de sine. Dacă nu ne retragem atenția de la toate celelalte, nu vom putea să o îndreptăm în totalitate și în mod exclusiv către noi înșine, iar dacă nu o îndreptăm în totalitate spre noi înșine, nu vom fi conștienți de noi înșine așa cum suntem de fapt.