Țelul și calea
- de Sri Sadhu Om -
Țelul
Bhagavan Ramana a arătat că unicul țel al întregii omeniri este obținerea fericirii depline. Nu există nimeni care să nu-și dorească fericirea. Oare nu toate ființele vii (jīva) fac eforturi numai pentru a obține fericirea? Nu există așadar cineva care să nu aspire la țelul arătat de Bhagavan. Tocmai din acest motiv învățăturile lui Sri Ramana nu aparțin vreunei religii, ci strălucesc ca fiind o cale universală și deschisă ce oferă refugiu tuturor ființelor. Acesta este motivul pentru care oameni din toate țările și din toate religiile din lume acceptă învățăturile lui Sri Ramana și le urmează cu multă dragoste.
Ce este fericirea? Necunoscând răspunsul corect al acestei întrebări, oamenii fac eforturi în fel și fel de chipuri pentru a o obține. Fericirea nu este cu adevărat altceva decât sine însuși (ātman, adevărata natură a sine însuși). Natura a sine însuși este fericirea. Noi înșine suntem ātman. Natura noastră este așadar fericirea însăși. Necunoscând însă că ei înșiși sunt cu adevărat ātman și considerându-se a fi trupul, oamenii suferă degeaba ca și cum ar fi pierdut fericirea. Este îndeajuns a ne cunoaște adevărata natură, pe care am uitat-o, pentru a redobândi fericirea aparent pierdută.
Unii întreabă: „Nu reprezintă cumva iubire de sine încercarea de a obține fericirea pentru noi înșine?" Această întrebare apare chiar și în mințile oamenilor buni deoarece nu cunosc semnificația corectă a „sine însuși". „Sine însuși" (swayam) nu înseamnă altceva decât ātman. Motivul pentru care iubirea de sine este considerată a fi un defect este acela că nu ne cunoaștem pe noi înșine ca fiind nelimitatul și nedivizatul ātman și ne privim din perspectiva limitată „numai acest trup este eu". Însă din perspectiva unui ātma-jñāni, cel ce cunoaște că „eu sunt cu adevărat ātman, ce strălucește în mod egal în toate ființele vii", nu cumva termenul „iubire de sine" sau „interes pentru sine" (swaya-nalam, literalmente „beneficiu pentru sine") denotă interesul sau beneficiul tuturor ființelor? Numai atunci când cunoașterea de sine (jñāna) va răsări se va cunoaște adevărul cum că numai sine însuși este realitatea tuturor ființelor.
Mai mult decât atât, numai atunci când ne cunoaștem pe noi înșine ca fiind ātman putem face cu adevărat bine tuturor ființelor din toate lumile. Nu putem avea parte de dragostea adevărată față de toate ființele din lume doar predicând „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți". Numai atunci când vom vedea prin cunoașterea de sine că toate ființele sunt „eu", persoana întâi singular, vom dobândi dragostea nediferențiată (ananya priyam) față de toate ființele. O asemenea realizare a sine însuși (ātma-siddhi) este unica sursă ce permite ca pacea, dragostea și fericirea să înflorească în lume. Așadar, investigarea de sine, leacul ce distruge răul egoului, este nevoia imediată și principală a lumii. Numai adevăratul ātma-jñāni poate face cu adevărat bine în lume! Simpla existență a unui jñāni, cel ce cunoaște pe ātman (adevărata natură a sine însuși), este îndeajuns pentru a asigura bunăstarea întregii lumi. Nu este clar prin urmare că, pentru ca lumea să dobândească fericirea, țelul corect al tuturor ar trebui să fie numai cunoașterea adevăratei lor naturi?
Oamenii pot atinge fericirea adevărată și perfectă numai prin cunoașterea de sine. A ignora acest adevăr și a încerca să obținem fericire bucurându-ne de obiecte lumești prin cele cinci simțuri este greșit, întrucât fericirea nu vine de la acele obiecte. Chiar și când cineva obține câteva frânturi de plăcere de la asemenea obiecte, asta se datorează faptului că mintea se scufundă în ea însăși, potolindu-și temporar activitățile (vṛtti). Atunci când obținem ceva ce ne place și atunci când ceva nedorit este distrus [degradat, eliminat sau îndepărtat], mintea, întorcându-se spre interior și scufundându-se în sine însuși (ātman), trăiește nimic altceva decât fericirea a sine însuși (ātma-sukha). Deoarece oamenii nu cunosc acest adevăr, ei consideră în mod eronat că obțin fericire de la obiecte lumești și astfel trudesc zi și noapte pentru acestea, luându-le drept unicul țel al vieții lor. Asta este cu adevărat ignoranță, numită de altfel māyā.
Fericirea obținută din căutarea și acumularea de obiecte lumești și savurarea lor prin cele cinci simțuri este foarte banală și trecătoare. Țelul pe care Sri Ramana ni l-a arătat este așadar să evităm a fi cel care se bucură astfel numai de o fericire banală și să devenim în schimb cel ce se desfată cu fericirea perfectă.
Calea
Bhagavan a trasat două căi pentru a ajunge la țel, anume (1) investigarea de sine (ātma-vicāra), adică cunoașterea a sine însuși (adevărata natură a sine însuși) prin investigația cine sunt eu, și (2) abandonul sau renunțarea de sine (ātma-samarpanam), adică predarea completă lui Dumnezeu a egoului. Prima este calea cunoașterii (jñāna-mārga), iar a doua reprezintă calea dragostei sau a devoțiunii (bhakti-mārga).
Investigarea de sine
Atunci când vrem să cunoaștem un lucru, ne îndreptăm atenția către acesta. Tot așa, dacă vrem să ne cunoaștem pe noi înșine ar trebui să ne îndreptăm atenția numai către noi înșine.
Totuși, nu cumva toate cercetările pe care le observăm în lume se preocupă numai de cunoașterea lumii și a lui Dumnezeu, care sunt persoane doi și trei sau obiecte, în loc să cunoască pe sine însuși, persoana întâi sau subiectul? Omul, entitatea cunoscătoare care încearcă să cunoască lumea și pe Dumnezeu, nu cunoaște încă în mod corect cine este el cu adevărat. Spunem „eu sunt un om". Această cunoaștere a sine însuși nu este corectă, nefiind nimic altceva decât ignoranță. Cum așa? Simțim că „eu sunt un om" numai pentru că ne considerăm în mod eronat a fi trupul, posesiunea noastră. A se cunoaște pe sine însuși investigând cine sunt eu, posesorul, și a distinge astfel pe sine însuși de trup este adevărata cunoaștere bazată pe discernământ. Conștiința „eu sunt acest trup", cunoscută drept ahaṅkāra sau ego, este o cunoaștere eronată a sine însuși. Numai a se cunoaște pe sine ca fiind nelimitat și nedivizat (akhaṇḍa ātman) este ātma-jñāna sau cunoaștere de sine adevărată.
Atunci când conștiința răsare din somn [cel profund și lipsit de vise], ne cunoaștem pe noi înșine sub forma „eu sunt acest trup". Totuși, în somn nu există conștiința trupului și a lumii. Numai conștiința pură „sunt" există în somn. În starea de veghe, această conștiință de sine răsare amestecată cu un adaos (upādhi), sub forma „sunt acest trup, sunt un om, sunt cutare". Acesta este ego (ahaṅkāra), simțul individualității (jīva-bōdha); aceasta este robia; acesta este primul gând.
Alte gânduri – cunoașterea persoanelor doi și trei – apar numai acestui prim gând. Cu cât cineva își îndreaptă atenția mai mult către persoane doi și trei, cu atât gândurile vor spori. Atenția ar trebui îndreptată în schimb către forma egoului, conștiința persoanei întâi „eu sunt cutare", pentru a cunoaște „cine sunt eu" sau „care este natura existenței mele".
Bhagavan spune:
Dacă alte gânduri apar, este necesar a investiga cui au apărut fără a încerca să le ducem la bun sfârșit. Oricât de multe gânduri ar apărea, ce [contează]? Dacă pe măsură ce gândurile apar se investighează vigilent cui au apărut, va fi limpede: mie. Daca se investighează cine sunt eu [îndreptând atenția vigilent spre sine, eul căruia îi apar toate celelalte], mintea se va întoarce în locul ei de naștere [anume sine însuși, sursa din care a apărut]; [și cum astfel atenția nu mai este îndreptată spre el] gândul care apăruse va înceta. Practicând și practicând în acest fel, puterea minții de a rămâne ferm stabilită în locul ei de naștere sporește. Mintea va înceta [va dispărea pentru totdeauna] numai prin investigația cine sunt eu. Pentru ca mintea să înceteze [să se oprească, să cedeze, să dispară] nu există alte căi adecvate pe lângă vicāraṇā (investigarea de sine). Dacă este oprită prin alte mijloace precum controlul respirației (prāṇāyāma), meditația asupra unei a forme a lui Dumnezeu (mūrti-dhyāna) sau repetarea unei mantre (mantra-japa), mintea va rămâne [o vreme] ca și cum ar fi încetat, dar va răsări [va încolți, va apărea sau va porni] din nou. Atâta timp cât viṣaya-vāsanā [înclinații de a avea parte de lucruri diferite de sine însuși] există în minte, investigația cine sunt eu este necesară. Deși viṣaya-vāsanā răsar [sub formă de gânduri sau fenomene], vor fi toate distruse pe măsură ce svarūpa-dhyāna [îndreptarea atenției spre sine însuși, contemplarea adevăratei naturi a sine însuși] sporește și sporește [în profunzime și intensitate]. Agățarea fermă de o neîntreruptă svarūpa-smaraṇa [amintire de sine] până ce se dobândește svarūpa [adevărata natură a sine însuși], numai asta este îndeajuns. Chiar și dacă cineva gândește în mod repetat „eu, eu", va fi condus și lăsat în acel loc. Numele „ātma-vicāra" denotă numai menținerea constantă a minții în [sau pe] ātmā [sine însuși]. Numai a cunoaște yathārtha svarūpa [adevărata natură proprie], investigând cine este sine însuși care se află în robie, este mukti [eliberare].
„Gândul eu" (aham-vṛtti) care începuse să examineze „ce este această conștiință a persoanei întâi, eu?" va distruge toate celelalte gânduri și, precum bățul folosit la amestecarea rugului funerar, va fi el însuși distrus. Mai exact, din conștiința amestecată „sunt cutare", care este rădăcina tuturor gândurilor, numai conștiința adaosului „cutare" va dispărea (deoarece existența ei este falsă) și numai sine însuși, conștiința „sunt", adevărată conștiință a propriei existențe, va rămâne strălucind.
Starea în care strălucim astfel prin propria noastră lumină, eliberați de adaosul individualității (jīvōpādhi), este lăudată în diverse religii sub diferite nume precum jīvanmukti, mōkṣa, parinirvāṇa, lăcașul suprem (paramapadam) sau împărăția cerurilor. Starea în care ego, forma conștiinței individuale (jīva-bodha-rūpa), este nimicit este însăși starea de nemurire. Să vedem acum cum are loc totodată această dezrădăcinare a egoului prin abandonul de sine – calea devoțiunii (bhakti-mārga).
Abandonul de sine
Abandonul de sine trebuie înțeles ca însemnând abandonarea (sau mai bine spus înapoierea) egoului lui Dumnezeu. Adevărul este că investigarea de sine și abandonul nu sunt căi diferite, fiind una și aceeași cale atât ca rezultat, anihilarea egoului, cât și ca practică! Calea abandonului sau a devoțiunii este menită celor ce cred în Dumnezeu. Din moment ce acest „eu", sufletul individual, și lumea sunt cu adevărat ale lui Dumnezeu, a revendica trupul ca fiind „eu" și „al meu" echivalează cu a fura ceea ce aparține lui Dumnezeu, un mare păcat. Dacă cineva abandonează lui Dumnezeu atașamentul față de trup (dēhābhimana), acela va dobândi starea lipsită de ego. Această stare lipsită de simțul „eu" (ahaṅkāra) și „al meu" (mamakāra) este adevărata stare a sine însuși.
Poate părea la prima vedere că practica investigării de sine diferă de cea a abandonului, mai exact că aspirantul ce practică investigarea de sine își îndreaptă atenția spre el însuși, pe când un devot ce practică abandonul de sine își îndreaptă atenția către Dumnezeu. Îi va fi limpede, însă, celui care se adâncește cu adevărat în practică (sādhana) că ambele sunt totuna, nu numai din punct de vedere al rezultatului, adică stabilirea în sine însuși prin distrugerea egoului, ci și în practică. Cum așa? Un devot care a început sādhana abandonului de sine către Dumnezeu ar trebui să se abțină a-și însuși trupul drept „eu" sau „al meu". Dacă acela ia din nou trupul drept „eu" sau „al meu", el comite păcatul dattapaharam, adică a lua înapoi ceea ce a fost deja oferit lui Dumnezeu. A evita așadar a lua înapoi ceea ce a fost oferit este metoda corectă de a practica abandonul de sine. Cum poate face asta? Pentru a împiedica reapariția falsei persoane întâi, conștiința „eu sunt acest trup", nu cumva va încerca să rămână cu atenția foarte vigilent fixată pe această înălțare a persoanei întâi? Așadar aceeași îndreptare a atenției către sine însuși care are loc într-un investigator (ātma-vicāri) are loc și pentru un devot adevărat (bhakta)!
Mai mult decât atât, pentru a se abandona pe sine însuși lui Dumnezeu este necesar în primul rând a cunoaște „eul" ce va fi abandonat. Fără a cunoaște cine este acest „eu", cum poate fi el abandonat? Dacă un soldat nu știe ce este aia „pistol" și i se cere a-l preda, acela își va preda numai pixul. Asta este exact ceea ce se întâmplă în cazul multor aspiranți pe calea devoțiunii. Deși știu că ar trebui să se abandoneze lui Dumnezeu, ei nu știu cum să facă asta deoarece nu cunosc cu exactitate cine sunt ei și ce anume ar trebui să predea lui Dumnezeu. Deoarece nu cunosc ce este „eu", care trebuie abandonat, ei nu pot să abandoneze decât ceea ce consideră a fi „al meu". Necunoscând natura a sine însuși, posesorul, ei nu pot face nimic mai mult decât să-și abandoneze posesiunile. Pentru ca abandonul să devină deplin, ei trebuie așadar să încerce măcar puțin câte puțin să investigheze și să afle cine sunt ei, întrucât numai atunci vor putea să se abandoneze cu totul pe ei înșiși.
Cum natura egoului – „sinele" individual care trebuie abandonat – este să descrească și să dispară atunci când atenția este îndreptată către el (și descoperind astfel că nu există cu adevărat), investigarea de sine întreprinsă de un devot serios va rezulta în mod automat în abandon de sine.
Prin urmare, investigarea de sine – în care mintea renunță la a mai da atenție persoanelor doi și trei și își îndreptă atenția către sursa sa – este practica corectă a abandonului de sine!
A fi ātma-niṣṭhāparaṉ [stabilit ferm drept sine însuși], nelăsând nici cel mai mic loc vreunei cintana [gând] să răsară în afară de ātma-cintana [gând despre sine însuși, contemplare de sine sau auto-atenție], numai asta înseamnă a se da pe sine lui Dumnezeu.
– spune Bhagavan în Nāṉ Ār?.
Chiar și căutarea lui Dumnezeu de către un devot în afara a sine însuși nu reprezintă decât o atenție îndreptată către persoana a doua. Cum Dumnezeu strălucește ca fiind realitatea persoanei întâi, numai îndreptarea atenției către persoana întâi reprezintă menținerea corectă a atenției pe Dumnezeu și adevărata cale a devoțiunii!
